Podul

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte…

Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”. “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vede, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece întru ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.  “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”

“Oamenii construiesc prea multe ziduri si prea putine poduri”  -  Isaac Newton

Un fost torţionar, comandant de închisoare comunistă, nu are nimic să-şi reproşeze…

Regimul comunist a avut 44 de închisori principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politic.

Milioane de români au trecut prin ele şi sute de mii şi-au găsit sfârşitul. Au murit în chinuri groaznice, torturaţi, bătuţi sau executaţi.

Răspunderea pentru aceste crime o poartă anchetatorii fostei Securităţi, comandanţii de penitenciare, ofiţerii politici care asigurau reeducarea deţinuţilor şi gardienii.

Mulţi dintre aceşti torţionari au murit anonimi. Cei care mai trăiesc au pensii bune. Unii chiar au devenit eroi post-mortem. Majoritatea nu au fost anchetaţi.

Ca să nu se mai repete aceste greşeli, câţiva istorici au adunat în paginile unui dicţionar numele ofiţerilor care au constituit aparatul represiv comunist.

Camelia Csiki a reuşit să înregistreze mărturia unui fost comandant de închisoare. Acuzat că a fost torţionar, Ion Ficioru spune astăzi că nu are nimic să-şi reproşeze.

VIDEO

SURSA: TVR

Prima ninsoare pe acest an

Ninge...

A nins

Mari duhovnici: Teofil Badoiu – Staretul Manastirii Slanic, jud. Arges

Avva Teofil

Un brat de lemne, pe foc

Stateam de ceva vreme in manastire, urmarindu-l cum se invartea printre ucenici. Avea iutimea unui prasnel si nesiguranta mersului de copil. O rasa neagra, larga, ii ascundea umerii mici si trupul plapand. Doi ochi negri, cand gravi, cand iuti si veseli, scrutand intrebator catre tine, ii inviorau obrazul alb si senin. Intreaga faptura a parintelui emana un amestec ciudat de fragilitate si forta, de smerenie duioasa si fermitate launtrica, pecetluite toate de un zambet bun si deschis, care facea lumina in jurul sau. Un om de o nevinovatie nepamanteana, care te cucerea instantaneu, fortandu-te sa-lindragesti din prima clipa. Nu puteai altfel! Nu aveai cum!
Asa l-am cunoscut, cu ani in urma, pe parintele Teofil Badoi, staretul Manastirii Slanic din judetul Arges, unul dintre cei mai mari si mai nestiuti duhovnici ai acestui pamant. O inima de prunc, prin care a curs sangele unui leu, un suflet zidit intr-o smerenie desavarsita.
Ultima noastra intalnire s-a petrecut in ceas de iarna, atunci cand intunericul musca deja din lumina zilei, iar nametii sterg cu albeata lor toate urmele ruginii ale toamnei. M-a poftit in chiliuta lui sa stam de vorba. O incapere liliputana, potopita de carti si icoane, nadusita de caldura aromitoare a unei sobe cu lemne, ce trosneau cuprinse de flacari mari. Parintele chicoteste fericit si, cu zambetul acela imbietor care i se revarsa peste toata fiinta, imi face semn sa ma asez. Peste batranul staret au trecut anii. De cand il stiu, are parul si barba ninse, dar parca acum i s-a albit si trupul, din care pare ca o lumina nestiuta iradiaza discret in penumbra chiliei. E ceasul de taina al rugaciunii si confesiunii, ceasul in care orice om iti e parca mai aproape si orice cuvant ramane suspendat intre lumi, apropiind cerul de pamant. Afara, zapada groasa vatuieste pasii si soarbe zgomotele manastirii. Parintele isi deapana firul vietii biciuite de intamplari naprasnice, de clipe de cumpana, care s-au vadit mai apoi incercari grijite sau randuite de Sus. Iubirea Domnului e, uneori, greu de patruns pentru noi, cei din lume.

O copilarie rastignita

Parintele Teofil s-a nascut in anul 1925, in ziua de 11 septembrie, in satul Vladesti din Arges. Fire sensibila, s-a apropiat mai mult de mama sa, pe care a iubit-o enorm. Nu vor sta prea mult impreuna. La doar 42 de ani, dupa ce daduse nastere la patru copii, ea va pleca la cer. Aceasta disparitie avea sa ii incerce lui Titu (numele de botez al parintelui) sufletul si credinta. In lipsa mamei, cei patru copii s-au imprastiat, cautand fiecare un rost prin lume. Tatal, chinuit de patima betiei, nu a fost in stare sa le ofere nimic.

�

Asa a intrat parintele Teofil in adolescenta. La varsta la care altii ridica palate ale visului si indraznesc sa spere ca vor cuceri luna de pe cer, el lucra deja ca sluga. Avea sa povesteasca despre “stapanul” sau ca a fost “un om rau si fara de Dumnezeu”. Atat. Dar suferinta nu a fost fara de rost. Adesea, Dumnezeu intoarce raul in bine si se foloseste de necazurile vietii ca sa-i intareasca pe cei credinciosi. Parintele Teofil a fost unul dintre ei.
La un moment dat, un batran intelept i-a dat un sfat care avea sa-i schimbe viata. Era la o raspantie de drumuri si nu stia incotro sa o apuce. Mos Ionica i-a vorbit de Sfantul Nicolae si i-a daruit si o carticica, in care erau viata si acatistul marelui ierarh. L-a povatuit sa se scoale in miezul noptii, “atunci cand canta cocosii”, sa citeasca in liniste rugaciunile si la sfarsit sa adauge: “Sfinte Ierarhe Nicolae, roaga-te la Dumnezeu, sa ma aduca pe calea cea mai buna!”. Titu a facut intocmai. Sufletul sau curat, primenit de necazurile pe care le rabda fara sa se revolte, i-a deschis cerurile. Adesea, la astfel de oameni, o simpla pravila de rugaciune e de ajuns sa le lumineze calea. Un credincios obisnuit are nevoie de ani buni langa un mare duhovnic, pentru a se dumiri. Pentru Titu a fost nevoie doar de o carticica de rugaciuni si de un mosneag intelept.

In chilia plina de icoane si rugaciuni

�

Sfatul decisiv avea sa vina de la un unchi al sau, care i-a aruncat intr-o zi o vorba: “Auzi Titule, de ce nu te faci tu calugar ca sa te rogi linistit?”. “Da’ ce sunt aia calugari?”. “Niste oameni care traiesc in manastiri!”. “Si ce fac acolo?”. “Stau in biserica si se roaga mereu”. Desi nu auzise pana atunci de manastiri si monahi, in sufletul baiatului, unde dorul pentru cer palpaia ca o candela, s-a nascut dorinta apriga de a-si darui, si el, viata lui Dumnezeu. Pentru noi, oamenii obisnuiti, astfel de iluminari subite sunt greu de inteles. La noi, Dumnezeu patrunde anevoie prin perdeaua patimilor si licareste in inima abia simtit. Dar la cei care s-au dezlipit, intr-un fel sau altul, de lume, harul navaleste nezagazuit de nimic. In astfel de clipe omul se poate schimba din temelii, deprinzandu-se indata cu zborul launtric. Ani mai tarziu parintele Teofil Badoi avea sa spuna ca, din momentul in care a auzit de viata calugareasca, in inima i s-a aprins o dragoste greu de inteles. “Simteam ca arde ceva in mine. Ca atunci cand pe un foc plapand arunci un brat de lemne uscate. Din clipa aceea nu am mai avut liniste. Doream sa plec sa vad cum e calugaria”. Si a plecat…

Sfaturi scrise pe inima

Aproape de comuna Domnesti din Arges, aninat pe o culme de deal, umbrit de paduri batrane de fag, Schitul Slanic e o marturie istorica a credintei romanilor. Ctitorul sau a fost chiar Vlad Tepes. Veacurile au risipit insa biserica si chiliile, din care in secolul al XVIII-lea nu mai ramasesera decat urme de ziduri si o cruce de piatra. Abia in 1922, satenii din apropiere au hotarat sa refaca biserica, pentru care au carat piatra cu spatele pe panta abrupta a dealului, asezand-o drept temelie, impreuna cu sudoarea fruntii si dragostea lor pentru cer. Domnul le-a intors darul si le-a trimis un povatuitor incercat in rugaciune si post – parintele Vitimion Netoiu. Acesta a intemeiat o mica obste de calugari si a introdus randuieli aspre, la fel ca in Sfantul Munte. Se ruga neincetat, cat e ziua de lunga, iar Sfanta Liturghie o savarsea in fiecare noapte. In afara de asta, el nu a mai ingaduit nimanui sa manance carne, pentru ca, spun parintii, fara post, sufletul calugarului e ca o pasare care incearca sa zboare cu o singura aripa.

Biserica mare a manastirii

�

In aceasta atmosfera si-a inceput Titu Badoi viata monahala. L-a indragit pe staretul Vitimion inca din prima clipa – “Era un rugator fierbinte, iar invataturile sale erau puternice, pentru ca veneau de la Duhul Sfant. Eu incerc si acum sa merg pe urmele lui, dar ar trebui sa fug foarte repede ca sa il ajung”. Parintele isi aminteste de povatuitorul sau cu duiosie. De cand acesta a plecat la Domnul a ramas singur. Il intreb daca l-a iubit si-mi raspunde scurt si sincer – “Da. Foarte mult. Ca un copil pe parintele lui”. Orfanul de mama, chinuit de feluriti stapani fara inima, isi gasise la smeritul schit de la Slanic nu numai un povatuitor, ci si un tata. Poate ca de aceea sfaturile avvei i-au ramas, asa cum spune astazi, “scrise pe inima”. Batranul Vitimion l-a invatat ca in zilele noastre duhovnici incercati sunt putini, si de aceea calugarul se cuvine sa se aplece asupra sfintelor carti. Cuvintele lor strabat secolele ca un rau de foc al harului si ii pot aprinde de dorul ceresc chiar si pe cei mai neputinciosi monahi.
Asa a inceput tanarul Titu sa citeasca din scrierile pustnicilor desertului egiptean. Aforismele lor, desi asternute pe papirusuri in urma cu mai bine de 1700 de ani, sunt proaspete si vii. In fond, sufletul omului este acelasi. La calugarie a primit numele de Teofil, care se talcuieste “iubitor de Dumnezeu” si, dupa ce a fost hirotonit diacon, a inceput sa le vorbeasca crestinilor ce urcau dealul Zlatinei. “Aveam mare dragoste. Eram in stare sa aduc tot tineretul si sa-l bag in manastire”.
Parintele a iubit mult anii aceia. Imi vorbeste despre ei pierdut in amintiri. Chilia stramta e cuprinsa deja de intuneric si din soba se strecoara limbi rosietice, muscand din bezna catifelata. Afara, obstea pare ca a adormit in asteptarea rugaciunii de la miezul noptii. Povestea vietii parintelui se apropie de negura din vremea dictaturii. Atunci, fervoarea predicilor tanarului Teofil a atras nu numai tinere inimi spre Hristos, ci si iscoadele Securitatii. Peste tara noastra se lasa inghetul.

Rascoala din Corbi

“Tovarasii” au venit noaptea. Asa cum vin toti talharii. Ii conducea Barbulescu, inspectorul cultelor pe Arges. “Era cel mai rau om pe care l-am cunoscut in tara asta. Venise si mai inainte si m-a prevenit: “Am venit pana la tine ca sa te cunosc. Sa te cunosc si sa iti spun sa pleci”. Si asa a fost. Ca el”.
Securistii nu l-au arestat pe parintele Teofil, dar l-au dat afara din manastire si l-au silit sa semneze o declaratie stranie. Prin ea, el le “cerea” autoritatilor ca, daca va mai fi gasit la schitul Slanic, sa fie impuscat! Politrucii nu i-au facut nimic parintelui staret Vitimion Netoiu. Era prea batran.

Manastirea Slanic, vedere de ansamblu

�

A ramas singur, sa grijeasca schitul gol, pustiit de vietuitori. Ucenicul sau a mers la Corbii de piatra, un sat intemeiat de cativa ciobani sositi din Ardeal, in vremea prigoanei catolice. Acolo i s-a stabilit domiciliu fortat si tot acolo avea sa fie anchetat in repetate randuri.
Comunistilor nu le ajungea faptul ca il izgonisera din schit. Doreau cu orice pret sa il compromita, fortandu-l sa-si lepede voturile monahale si sa se casatoreasca. Nu se multumeau cu amenintari, ci recurgeau deseori la batai salbatice: “Cand plecam de acolo, beat sa fi fost, si tot as fi mers mai bine. Ajunsesem piele si os. Atunci am inteles ca lupta cu comunistii e mai grea decat cea cu diavolii. Dracii fugeau de rugaciune, pe cand comunistii nu”.
Prigoanei din afara i se adauga lupta launtrica. Parintele fusese cu desavarsire cufundat in calea sa monahala. O iubise cu nesat, robit de frumusetea si linistea slujbelor de noapte, de prezenta luminoasa a parintelui Vitimion, de dragostea calda a celorlalti frati. Acum, izgonit inapoi in lume, lipsit de dogoarea duhovniceasca in care se formase, traia ca intr-o inchisoare. Se ruga fierbinte pentru ca Domnul sa ii mijloceasca intoarcerea, dar dorinta nu i se implinea. Cerul parea surd la rugaciunile sale necontenite. Nopti nenumarate au trecut in priveghere si suferinta. Ore intregi in care plangea, cerand indurare pentru pacatele sale. Cei care l-au cunoscut in acea perioada povestesc ca durerea sa interioara era atat de intensa, incat lesina de multe ori in timpul rugaciunii. Il gaseau prabusit in fata icoanelor, intr-o balta de lacrimi, topit de rugaciune si plans. Singura mangaiere erau intalnirile sale tainuite cu parintele Vitimion Netoiu. Cand nu mai putea rabda dorul dupa manastire, lua calea Slanicului.

Avva Vitimion Netoiu, duhovnicul parintelui Teofil

�

Mergea noaptea prin paduri, ca un fur, sub amenintarea temnitei si a mortii. Staretul il primea cu bucurie, il spovedea si il impartasea, slobozindu-l apoi intarit.
La un moment dat, rabdarea securistilor a ajuns la sfarsit. Satenii din Corbi facusera zid in jurul parintelui iubindu-l nespus, pentru credinta si bunatatea lui. Comunistii l-au arestat, amenintandu-l ca daca nu se leapada de calugarie va putrezi pe veci intre zidurile celulei. “Parea ca nu mai am scapare… Racneau mereu la mine: “Banditule, de ce nu te insori?”. Atunci i-am spus si eu ofiterului: “Daca dumneata ai fi amenintat cu moartea, ai fi dispus sa-ti calci juramantul depus ca militar?”. Mi-a raspuns ca nu. Atunci i-am spus ca juramantul meu ca si calugar e mai important decat cel depus de el ca militar si ca nu mi-l voi incalca nici mort! Mai repede ma gandeam la moarte. Si la puscarie. Pentru mine era totuna. Temnitele comuniste erau tot un fel de mormant”.
Soarta parintelui parea pecetluita. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan… Vestea arestarii sale a facut inconjurul satului si aprigii ciobani din Corbi s-au rasculat, repede si fara veste. Au luat cu asalt Militia, iar anchetatorii s-au speriat. Au chemat armata de la Pitesti, dar pe parintele Teofil au fost nevoiti sa il lase sa plece. Revolutia de la Corbi a fost semnul dumnezeiesc al rugaciunilor ascultate. O revolta nebuneasca si neasteptata, unica in felul ei. Un sat care apara un calugar in plin comunism! La scurta vreme dupa rascoala din Corbi, parintele Teofil avea sa se aciueze din nou intr-o manastire. Dar nu ca monah, ci ca portar, la obstea de maici de la ctitoria valceana a lui Preda Brancoveanu si a domnitorului Matei Basarab, Manastirea “Dintr-un lemn”. Desi era cleric, a vietuit smerit, ca un simplu muncitor care le ajuta pe maici prin gospodarie. Chiar daca nu putea sa slujeasca, pentru ca era inca un prigonit, se bucura in adancul sufletului ca putea trai din nou intr-o obste monahala si chiar sa stea in biserica, in timpul slujbelor. Din aceasta ascultare smerita avea sa primeasca vestea redeschiderii manastirilor din Romania. A auzit-o chiar de la Patriarhul Iustinian, venit in vizita la manastire. De bucurie, parintele a cules un brat de flori si i le-a daruit. “Erau cele mai frumoase din manastire, iar eu nu mai puteam de bucurie!”.

Reintoarcerea

Dupa sapte ani de pribegie, Teofil Badoi, monahul care inflacarase sufletele ciobanilor din Corbi cu rugaciunile sale, s-a intors acasa. Parintele Vitimion l-a intampinat cu bratele deschise, la fel ca atunci cand intrase pentru prima data pe portile schitului, la nici 19 ani.

Cruce din vremea lui Tepes

�

Acum avea 43, dar trecuse prin incercari ca pentru 100 de ani. Imi vorbeste despre ele cu un fel de evlavie biblica. “Sa fi invatat eu la cele mai inalte scoli din lumea aceasta si nu mi-ar fi fost de folos pe cat mi-a fost scoala suferintei!”. Anii in care rugaciunile sale staruitoare pareau fara raspuns erau deja in urma. Poate ca Domnul ii incercase inima, ingaduind celor fara de lege sa il asupreasca, dar din aceasta inclestare teribila iesise un alt om, un adevarat barbat al lui Hristos. El va fi in stare de acum incolo sa poarte in suflet nu numai linistea senina a vietii monahale, ci si viforul naprasnic al ispitelor. Incet, prin rabdare, se cladise o inima de parinte.
Durerea acelor ani a fost stearsa intr-o clipa de fericirea revenirii in obste. “Domnul ma certase, dar nu ma daduse mortii. Nu stiam eu, in anii de pribegie, ca atata suferinta imi va aduce atat de multa bucurie. Dar nu o bucurie obisnuita, ci una fara margini, care vine de la Dumnezeu si pe care mintea nu o poate cuprinde”. Sa te trezesti noaptea, sa te cufunzi in ruga, sa robotesti apoi intreaga zi si apoi sa o iei de la capat. Pentru ritmul acesta, care pare amenintator de monoton, parintele Teofil a plans cu lacrimi timp de sapte ani! E aici un dor ascuns, o patima mistuitoare pentru Cel Nevazut. Pentru ca nu de reintoarcerea la schit se bucura dansul, ci de reintalnirea cu Domnul, prin rugaciunea tihnita si pravila cuminte. Anii care au urmat au fost tot atatea trepte spre adancul dumnezeirii.

Iertarea pacatosului

Incet, ca un ostean zdrobit de lupte, dar cu sufletul imbarbatat de frumusetea biruintei, batranul staret Vitimion slabea pe zi ce trece. Desi duhul ii era acum mai treaz ca oricand, lutul i se farama incet, ca al oricarui muritor. In anul 1978, i-a trecut staretia ucenicului sau iubit. Parintele Teofil a primit slujirea cu bucurie. Acum putea sa isi urmeze visul care il aruncase in bratele Securitatii – sa umple manastirea de tineri.
A inceput pe nesimtite. Vorba sa jucausa, firea senina si rabdarea nemarginita din anii de inclestari ii atrageau pe

credinciosi ca un magnet. Printre ei, unii doreau sa ia calea manastirii. Parintele nu punea conditii. Ii imbratisa cu inima si le asternea la picioare viata si rugaciunile sale. In scurt timp, obstea a inceput sa sporeasca. Dar nu numai cea de la Slanic, pentru ca parintele a povatuit si sute de fete tinere spre monahism. Inainte sa isi aleaga o obste, el le lua cu masina si le purta intr-un pelerinaj prin tot Argesul. Vedeau pe rand lavre mari si mici, schituri aruncate in munti, obsti numeroase sau vietuitoare singuratice. La sfarsit, ucenica alegea singura locul in care dorea sa ramana. Delicatetea inimii parintelui ii cerea sa nu intervina. Dar castiga inima tinerei, tocmai prin aceasta nespusa libertate pe care o risipea cu marinimia unei iubiri statornice si dezinteresate. Asa se face ca astazi parintele are sute de calugari si calugarite care, desi presarati prin toata episcopia Argesului, se socot fiii sai duhovnicesti.
Dar in tot acest timp, in care obstea de la Slanic sporea si se intarea in Hristos, securitatea ii statea pe urme parintelui. Pentru ca oamenii si calugarii nu mai aveau loc sa se roage in biserica, parintele Teofil s-a hotarat sa ridice un locas mai incapator. Cum de aprobare oficiala nici nu putea fi vorba, parintele s-a decis sa o construiasca pe ascuns. In acele vremuri, un astfel de gest te putea trimite direct in inchisoare. Incercat deja in luptele cu politrucii, parintele a inceput, totusi, lucrarile. Invidios, un preot mirean dintr-un sat vecin l-a turnat si, imediat, au venit inspectorii de la culte.

Putin inainte de moarte

�

“M-au luat la rost. “Ce faci tu aici? Biserica fara aprobarea partidului?”. Le-am raspuns ca nu e o biserica, ci un adapost in care sa ne mai strangem iarna. “Adapost?! O sa vezi tu adapost! Dupa ce termini ti-o vom darama!”" Batranul zambeste ghidus si apoi inchide abrupt episodul cu Securitatea: “Dupa ce am terminat de construit, au venit, au vazut si-au plecat, dar Teofil si biserica au ramas… Pana astazi”. Ani mai tarziu, preotul tradator avea sa vina si sa i se spovedeasca, spunandu-i cum l-a denuntat. Dar in sufletul parintelui nu era loc decat pentru iertare. Imi povesteste linistit cum l-a luat in brate si i-a sarutat apoi mana, ca oricarui preot. “Frate, eu iti multumesc din inima pentru ce ai facut. Ca, daca nu ma denuntai tu, eu ma perpeleam de frica Securitatii, pana terminam de construit biserica. Asa, au venit, i-am infruntat si apoi m-am linistit, vazandu-mi mai departe de treaba!”.
Cei doi s-au despartit apoi cu pace. Atitudinea parintelui Teofil Badoi i-a vindecat pe amandoi. O atitudine in masura sa stinga si lupta surda dinlauntru neamului nostru. Iertarea deplina, iertarea insotita de uitare, poate vindeca atat rana victimei cat si pe cea a calaului. Intr-o astfel de imbratisare muta, ei se pot regasi apoi pe celalalt mal al existentei, luminati de harul lui Dumnezeu. Este, de fapt, singura iesire din iadul comunist, un iad care ne mai bantuie si acum.

Spre taramul luminii

La 12 ani dupa ce parintele Teofil Badoi preluase conducerea manastirii, a plecat la Domnul batranul staret Vitimion Netoiu. S-a stins asa cum a trait. Incatusat in rugaciune, vesnic treaz. Nu a murit ca un om obisnuit. Stia dinainte, prin vestire dumnezeiasca, ziua si clipa marii treceri. Se pregatise pentru ea intreaga viata. Pentru un calugar desavarsit, ea este ca o nunta, asemenea unei mari sarbatori, cand te reintalnesti cu toti cei dragi. Parintele Teofil l-a tinut in brate, pana in ultimele clipe.
Se intampla in 1990, de Bunavestire. Pamantul era reavan inca si, pe alocuri, umbrit de zapada. In chilia sa, batranul Vitimion suferea rabdator de mai bine de zece zile. Stia taina despartirii sufletului de trup, care nu se face fara zdroaba si durere. Cand s-a apropiat clipa, a cerut sa i se citeasca o rugaciune speciala, Canonul pentru iesirea sufletului. Cand preotul l-a terminat, s-a intins pe pat linistit, a intins mainile catre cer, soptind: “Maica Domnului, primeste-ma!”, si a murit. Sfarsit de om sfant. Parintele Teofil a asistat cutremurat la intreaga scena. Imi spune ca asa ar vrea sa treaca si el la Domnul. Constient pana in ultima clipa, scaldat in rugaciunile preotului, imbarbatat de prezenta sfintilor.
In chilia micuta, intunericul e acum deplin. De abia ne mai vedem fetele. Pe parintele il simt insa foarte aproape, ca si cum s-ar fi ridicat nestiut de pe scaun si s-ar fi asezat, tiptil, inlauntrul meu. E cald. Cald si luminos. Asa cum cred eu ca este Domnul, cu fiecare dintre noi. Am inchis aparatul de inregistrat asteptand in tacere. In bezna molcoma, faptura lui iradiaza o afectiune fara margini.
Avea sa fie ultima noastra intalnire. In ultimii ani ai vietii sale, nu am mai avut ragazul sa urc la manastire. De la Slanic imi veneau, din cand in cand, vesti printr-un prieten. Parintele era bine, sanatos, desi anii se asezau peste el linistiti, la fel ca zapezile in miezul iernii. Aveam un sentiment ciudat, pe care l-am incercat la mai toti marii nostri duhovnici. Anume, ca batranetea nu ii ajunge ca pe toti muritorii. Ca undeva, intr-un tainic colt al fiintei lor, sta ascunsa o farama de vesnicie. Si, treptat, ea le va mistui intreaga faptura, nemurindu-i. Fara argumente, in pofida firii, speram ca moartea nu se va atinge de ei si vor ramane cu noi de-a pururi, asa, cu pletele lor dalbe, dar voinici si proaspeti, revarsand mereu acea bucurie voioasa care i-a facut atat de iubiti.

Padurea de fagi prin care venea noaptea, din Corbi la Zlatina, Parintele Teofil

�

In preajma lor simteam ca tineretea este, in primul rand, o stare a inimii. Si, ca orice stare a inimii, nu tine seama de lut, ci de Duh.
Dar nu s-a intamplat asa. Parintele Teofil Badoi s-a stins asa cum se sting toti oamenii. A trecut dincolo discret, la fel cum a si trait. S-a intamplat anul trecut, in prag de vara, pe 17 iulie, iar parintii l-au inmormantat chiar de praznicul Sfantului Prooroc Ilie. L-au invelit in psalmi si cantari, faurindu-i un cocon de ruga, pentru calatoria spre taramul luminii, sufletul parintelui n-a plecat cu totul de pe pamant. Poate ca nu a vrut sa plece de tot din manastire. Cu inima sa de copil, parintele Teofil o fi reusit sa-l induplece pe Domnul sa-l lase aninat intre lumi, desertandu-si harul peste noi. Daca mergeti la Slanic in serile sticloase de iarna, cand zapada vatuieste toti pasii si parintii sunt adunati la rugaciune, ascultati linistea. Undeva, ca un murmur, ca o adiere de vant, veti simti rugaciunea plina de o lumina voioasa a parintelui Teofil. Lasati-va purtati de ea si veti vedea cum trezeste nadejdea. E primul pas spre imparatiile luminii.

Cristi CURTE

SURSA

Parteneriat de promovare a tradiţiilor şi obiceiurilor păstoreşti

În parohia Corbi din judeţul Argeş, în ziua de cinstire a Sf. Mc. Ştefan, s-a pus bazele unui parteneriat între Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului şi Arhiepiscopia Râmnicului. Scopul acestuia este legat de promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti păstrate în localităţile Corbi de Argeş şi Vaideieni de Vâlcea.

Parteneriat de promovare a tradiţiilor şi obiceiurilor păstoreşti

Cele două sate au ca ocupaţie generală păstoritul, fiind formate după anul 1740 prin contopirea populaţiei autohtone din partea sudică a Carpaţilor, cu ardelenii veniţi din Mărginimea Sibiului, mai precis din comuna Jina.

Evenimentul desfăşurat în parohia Corbi a început astăzi cu Sfânta Liturghie arhierească oficiată în biserica ,, Sf. Treime,, din localitate , de Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului şi Preasfinţitul Emilian, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.

Evenimentul a continuat cu organizarea unui Festival de cântece, jocuri, colinde, obiceiuri şi port tradiţional corbenesc, intitulat ,, CORVUS CORAX,,..

În baza parteneriatului încheiat cu Arhiepiscopia Râmnicului, un eveniment asemănător va avea loc în localitatea Vaideieni, în ziua de 1 ianuarie 2012, urmând ca la ediţiile viitoare cele două parohii să prezinte programe comune de promovare a tradiţiilor şi obiceiurile păstoreşti.

În cadrul Festivalului organizat astăzi în comuna Corbi a fost prezent şi grupul vocal ,, Brevis Cuartet,, care a prezentat în faţa publicului un frumos program de colinde.

SURSA

Confuzii

Cu două dintre multele reminiscenţe ale limbajului ateu din vremea comunistă ne întâlnim în această perioadă a anului. Este vorba de “sărbătorile de iarnă” şi “ignatul porcilor.”
“Sărbătorile de iarnă” este o sintagmă prin care a vrut să se înlocuiască denumirea marilor praznice ale Ortodoxiei care se serbează acum: NAŞTEREA, TĂIEREA ÎMREJUR ŞI BOTEZUL Domnului nostru Iisus Hristos. Adică, accentul să cadă pe iarnă şi ce poate ea oferi ci nu pe cele ale lui Dumnezeu.
De asemenea s-a ajuns să se dea porcului mai multă atenţie decât unui sfânt al lui Dumnezeu. Omul e preocupat mai mult de carnaţi, şuncă, caltaboş, decât de păzirea unei porunci dumnezeiesti, cum este cea postului. Adică se pun cele trupeşti înaintea celor dumnezeieşti.
Şi cât de mult au de pierdut cei care procedează aşa, pentru că, aşa cum spune un mare părinte duhovnicesc, cel care nu-l are pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa sa, nu-L are, de fapt, deloc. Atât de mare era credinţa înaintaşilor noştri, încât ei respectau cu sfinţenie vremea postului. Astfel, tăierea porcului se făcea după Crăciun, ca nu cumva să se spurce vreun vas cu carne de porc, cu “de dulce”.

Dar, haideţi să vedem cine este acest mare sfânt.
Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia, a fost printre primii martiri al Bisericii şi unul din cei mai de seamă Părinti apostolici, fiind ucenic al Sf. Ap. Şi Evanghelist Ioan şi următor pe scaunul Antiohiei al Sf. Ap. Petru, fiind martirizat în prima decadă a sec. II d.Hr. din porunca împăratului Traian. Pentru numirea de Teoforul există două ipoteze ,”Teoforul”, putând însemna atât “purtătorul de Dumnezeu” cât şi “cel purtat de Dumnezeu”.
Atunci când Traian l-a întrebat de ce i se spune Teoforul, sfântul i-a răspuns:
- Pentru că pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, eu Îl port în inima mea!
Sfântul Ignatie a fost trimis la Roma şi aruncat la lei.
Şi atunci un leu a sărit pe un umăr de-al lui şi unul pe celălalt umăr şi l-au sfâşiat bucăţi. Şi au venit creştinii la împăratul să le dea oasele, de la mâini, de la picioare, care au mai rămas. Şi le-a dat împăratul.
Ce s-a întâmplat încă? Minune mare, minune mare! Oasele cele mai mici de la mâini le-au mâncat leii, au mâncat toată carnea, toate măruntaiele, însă inima n-au mâncat-o. Inima-i de carne. Tocmai inima. Stătea între oase.
Şi a spus împăratul: – Ce-i cu inima de n-o mănâncă? – Măria ta, uite leii inima au lăsat-o! – Măi, el îmi spunea mie în Antiohia, înainte de a merge la război, că poartă pe Iisus în inima lui.
Şi poate de aceea n-au mâncat-o leii. Ia luaţi sabia şi despicaţi inima ceea. A luat un ostaş sabia, şi când a despicat inima Sfântului Ignatie, ca un măr s-a desfăcut în două. Şi cu slove de aur era scris pe o parte: Iisus, şi pe cealaltă parte, Hristos.
“Cel purtat de Dumnezeu” i se spune pentru că Sfântul Ignatie a fost copilul pe care l-a apucat de mână Stăpânul Hristos şi l-a luat în braţe şi a zis: “De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăţia cerurilor”; şi: “Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte”.
Aşadar, să-l rugăm pe Sf. Ignatie să ne ajute şi nouă ca prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, a postului, a rugăciunii, dar mai ales prin spovedanie curată şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine să devenim şi noi purtători de Dumnezeu şi astfel cu mulţumire să ne bucurăm în aceste preaslăvite praznice ale Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Student teolog
Alexandru-Petruţ ALBEI

Ierodiacon Dionisios Firfiris

Doxologia glas 8 cromatic

13 ani fără parintele Cleopa

Parintele Cleopa Ilie, unul dintre cei mai mari duhovnici pe care i-a nascut pamantul romanesc, a ramas in amintirea crestinilor sub chipul parintelui luminos ce ii intimpina pe toti cei ce calcau pragul manastirii sale. Chilia parintelui se afla in Muntii Neamtului, in Manastirea Sihastria, la poalele muntelui pe care isi inalta rugaciunile calugarii de la Schitul Sihla.

In fata chiliei sale, in acel loc de tamaduire sufleteasca, s-au scurs nenumarate clipe ce au schimbat viata multora. Stand pe prispa chiliei sale, sau langa copacul din partea stanga, iar pelerinii pe cele cateva bancute din apropiere, Parintele Cleopa se arata acelora ca un adevarat indrumator in cele ale sufletului, iar ei, ca adevarati ucenici, elevi la scoala vietii duhovnicesti.

Parintele Cleopa nu-i mai intampina pe credinciosi cu minunatele sale cuvinte “Manca-v-ar raiul sa va manance!”, insa chilia sa, bancile pe care au stat nenumarate suflete in cautare de alinare parinteasca si tot ceea ce se afla imprejur pastreaza inca ecoul acelor cuvinte. Parintele s-a mutat intre fratii sai, in cimitirul odihnitor de suflete, din deal.

Cu toate acestea, drumul Manastirii Sihastria nu a fost uitat, iar chilia de pe deal a parintelui nu a devenit pustie. Aceasta camaruta, martora a atator nevointe, aprinde inca multe suflete de dragostea lui Dumnezeu. Credinciosi din Grecia, Serbia, Franta, Ungaria si mai ales din Romania vin sa viziteze si sa se roage in aceste locuri sfintite prin rugaciune si nevointe, la chilia si la mormantul Parintelui Cleopa Ilie.

Chilia Parintelui Cleopa Ilie

Chilia Parintelui Cleopa de la Sihastria este unul dintre cele mai cautate locuri din intreaga manastire, alaturi de biserica cea veche si de cimitirul cu oseminte sfinte. Odata ajunsi in fata vechii biserici, trecand pe sub clopotnita de la intrare, un micut indicator ne indruma pasii spre dealul din spatele manastirii, care pastreaza inca “coltul de rugaciune al Parintelui Cleopa Ilie”, chilia care i-a tainuit nevointele atatia ani.

Trecand pe langa trapeza monahala, o scara cu trepte de piatra ne cheama parca sa ne ridicam sufletele si mintea, odata cu trupurile, in intampinarea Parintelui Cleopa. Ce mare bucurie cuprinde sufletul atunci cand acesta calca pe urmele unui sfant batran, inca rugator pentru mantuirea lumii.

Parintele Cleopa Ilie nu a vietuit in aceasta chilia inca de la intrarea sa in Manastirea Sihastria. Merita mentionat, inca de la inceput faptul ca, pentru a fi inchinoviat la Sihastria, Parintele Cleopa Ilie a trebuit sa astepte trei zile la poarta manastirii. Aceasta ispitire canonica, randuita de staretul Ioanichie Moroi, i-a incercat tanarului Constantin rabdarea si dorinta sincere de a locui in manastire.

         

         

Prima ascultare incredintata la mamastire fratelui Constantin a fost pastorirea oilor. Aceasta va fi pentru el “o facultate de neegalat”, in seninul noptilor si in linistea naturii, el invatand tainele Sfintei Scripturi, deprinzand cuvintele Sfintilor Parinti si practicand o curata viata calugareasca. In iulie 1937, rasoforul Constantin, luat sub mantie de batranul si blandul schimonah Proclu Popa, a devenit monahul Cleopa, fiind calugarit de egumenul Sihastriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi.

Batranul egumen, in varsta de 82 de ani, era foarte bolnav. Nu mai putea sluji Sfanta Liturghie si cu greu spovedea si dadea sfaturi. In aceste conditii Parintele Cleopa Ilie este rugat sa accepte functia de “loctiitor de staret”. Temandu-se de o asemenea raspundere, Parintele Cleopa Ilie a cerut o luna de ragaz, sa se roage si sa se mai gandeasca. Astfel, trecand o luna de rugaciune si asteptare, avand si binecuvantarea Parintelui Paisie, Parintele Cleopa Ilie a luat conducerea administrativa a obstii de la Sihastria.

Asezandu-se in chilia sa, parintele va purta cu mare responsabilitatea fiecare problema aparuta in manastire, de fiecare data aratandu-se ca un adevarat “Avva” fata de ucenicii sai. Daca s-ar strange toate intamplarile minunate petrecuta in chilia parintelui Cleopa sau in manastirea sa, cu siguranta s-ar intocmi o minunata roada: Patericul de la Sihastria.

Multi ani de zile Parintele Cleopa Ilie s-a bucurat de sanatate trupeasca, fiind binecuvantat de Dumnezeu cu un organism rezistent. Dar, dupa implinirea varstei de 70 de ani, se simtea tot mai obosit si suferind. Anii petrecuti in munti, ca si incercarile prin care a trecut in perioada ateista, l-au marcat profund.

          

Intors in manastirea sa iubita, parintele si-a deschis usa chiliei spre tot sufletul incercat si ingreuiat de ispitele acestui veac. Nenumarate suflete si-au gasit alinarea in chilia parintelui sau in fata acesteia, pe bancutete de lemn. Nici un om, dintre cei ce l-au intalnit pe parintele in fata chiliei sale, nu il va uita vreodata, cum, pasind usor si binecuvantand multimea, statea apoi ore in sir sa vorbeasca fiecaruie.

Trupul Parintelui Cleopa s-a mutat de pe bancuta din cerdacul chiliei in cimitirul manastirii, dar duhul lui de rugaciune uneste pamantul cu cerul si aduna laolalta pe toti cei care l-au cunoscut si l-au iubit. Nu este nevoie ca cineva sa-l fi cunoscut pentru a iubi acest loc, ci este nevoie doar sa paseasca lin pe aceste pietre pentru a simti, in inima lui, mangaierea parintelui.

Chilia sa a devenit un fel de muzeu pentru pelerini, dar si o icoana a unui loc de rugaciune. Chilia pastreaza toate cele ramase de la parintele: icoane, carti de rugaciune, epitrahilul sau, scaunelul de rugaciune, metaniile, papucii, hainele si multe altele. Toate acestea mangaie sufletele credinciosilor, cunoscut fiind faptul ca obiectele folosite de catre sfinti devin si ele mangaietoare.

Preafericitul Daniel l-a numit pe Parintele Cleopa Ilie drept “un misionar statornic in chilie”. Prin viata sa, el a aratat intr-un fel minunat cum cineva poate sa aduca lumea la Dumnezeu, sa schimbe vieti, sa vindece rani, sa hraneasca suflete, nu cutreierand lumea, nu batand din usa in usa, precum sectarii, ci deschizand cu dragoste usa chiliei sale si ajutand pe fiecare pacatos sa-si deschida propriul sau suflet pentru a se intalni cu iubirea lui Dumnezeu pentru toti oamenii.

Chilia parintelui Cleopa Ilie a ramas ca o marturie nestinsa a vietuirii sale isihaste, a dragostei sale fata de oameni, pe dealul abrupt al Manastirii Sihastria, spre mangaierea tuturor celor care inca ii calca pragul.

Teodor Danalache

SURSA

Ughiuri de vedere….

Acelasi loc fotografiat din unghiuri diferite.

Dati clic pe imagine pentru a mări

şi pentru a vedea mai bine detaliile.

Fotografii realizate de Florin Vacareanu aici:

Dialog duhovnicesc si de suflet ziditor cu Ieromonah Savatie Bastovoi

“Cand nevoia celuilalt este nevoia mea,
cand bucuria celuilalt este bucuria mea,
cand celalalt este eu si toti intru toate Hristos.
Asta socotesc eu ca inseamna sa fim una”.
Ieromonah Savatie Bastovoi

- V-a adus calugaria vreo satisfactie deosebita?
- Calugaria iti descopera viata dintr-un unghi la care un om obisnuit nu are acces. Am vazut si am trait lucruri pe care sunt convins ca nu le-as fi cunoscut niciodata daca ramaneam „in lume”. Cu toate acestea, calugaria nu este un culcus si nici macar un turn in care te stabilesti. Este o continua stradanie de a escalada un munte. Si daca Sisif, in chinul sau de a urca muntele, cadea de fiecare data sub greutatea pietrei pe care era condamnat sa o care, eu cad neincetat sub propria greutate. Aceasta insa ma face constient de greutatea pe care o port. Credinta ca intr-o zi voi invinge si voi ajunge acolo, sus, ma insufleteste. Ma bucur ca nu am ramas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar daca sunt un bolovan, vreau sa fiu un bolovan care se rostogoleste.

- Este greu sa fii calugar?
- Foarte greu, dar merita.

- Nu ati crezut dintotdeauna in Dumnezeu: ati crescut in casa unui propagandist al ateismului stiintific. Pe cand erati copil, la ce argumente apela tatal dvs. pentru a va convinge ca Dumnezeu nu exista?
- Facea uz de niste argumente tipice. Mai intai: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decat niste vapori. Pe urma: pe proorocul Iona n-ar fi putut sa-l inghita o balena, deoarece gura acesteia nu este mai larga decat un pahar de doua sute de grame. Pe urma, faptul ca in corabia lui Noe n-ar fi putut sa incapa toate vietatile din lume. Cam atat, in mare. Dar cred ca, inainte de toate, m-a convins autoritatea tatalui, ca pe orice copil. El credea ca Dumnezeu nu exista si aceasta credinta a lui se baza pe astfel de argumente.

- Acum, ca ati ajuns calugar si preot (ieromonah), ati gasit raspunsul la aceste intrebari?
- Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin rationamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu si plin de iubire care poate sa intre in viata ta si sa te invaluie asa cum te invaluie mireasma unui parfum.

- Ati putea sa ma convingeti ca Dumnezeu exista?
- Nu.

- Dar ati vrea?
- Vreau si nu vreau. Vreau pentru ca asta il face pe om fericit si nu vreau pentru ca nu-mi place sa-L discut pe Dumnezeu in sensul ca exista sau nu exista. El e prea mare si, mai ales, prea plin de iubire ca sa fie nevoie sa-L discut in fata unui pamantean. Lui Dumnezeu nu-i place cand i se pun conditii, nu-i plac pariurile, dar ii plac invingatorii. Daca cineva este un invingator, un invingator al propriei micimi, al propriului egoism si orgoliu, Dumnezeu i se descopera negresit.

- Si totusi, cum ati ajuns la credinta?
- Nu vreau sa vorbesc despre asta. Este ca si cum m-ati intreba cum mi-am sarutat prima dragoste.

- Apropo de dragoste. Cum ati putut sa renuntati la toate cele lumesti?
- Fiecare din noi, mai devreme sau mai tarziu, este pus in situatia de a renunta la ceva. Batranetea, boala si, in cele din urma, moartea ne desparte de aceasta lume cu tot ce are ea frumos sau urat in ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu si am crezut in tot ce zice El, am simtit ca indemnul „ia-ti crucea si urmeaza-Ma” se refera si la mine. Am vrut sa-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci cand ma vor intoarce in pat cu cearsaful, nu atunci cand nu voi mai trebui nimanui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau sa-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu insumi nu mai am nevoie”, adica batranetea si boala. Nici in jocul de carti nu intri fara sa platesti si cu cat miza e mai mare, cu atat taxa de intrare e mai mare. Cand eram copil, jucam si eu carti la club si prin beciuri ca Pavel Stratan si chiar daca pierdeam mai de fiecare data, jocul in sine ma captiva si astfel uitam de pierderi. In relatia cu Dumnezeu exista o inflacarare care te face sa treci peste multe din cele pe care mai inainte le considerai o mare pierdere.

- Ati facut scoala de pictura pentru copii pe timpul sovieticilor si Liceul de Arta la Iasi. Dupa ce v-ati calugarit, ati predat iconografia la Seminarul Teologic din Chisinau. Ce parere aveti despre scandalul iscat impotriva icoanelor in Romania, in anii trecuti?
- Lupta impotriva icoanelor nu este noua, desi a inceput o data cu institutionalizarea crestinismului. In Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte impotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decat dogmatic, desigur, desi imparati ca Leon Isaurul au incercat sa dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclastilor bizantini au fost preluate mai tarziu de catre protestanti. In Imperiul Bizantin, ca si in zilele noastre, convietuiau crestini, musulmani si iudei. Spun musulmani si iudei, deoarece doar aceste doua religii neaga reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit si dintr-o nevoie politica de a-i impaca pe toti. Iudeii si musulmanii au dreptate in acest sens, deoarece icoana este posibila doar dupa intruparea lui Dumnezeu, intrupare in care ei nu cred. In Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a intrupat in Iisus Hristos, El poate fi pictat in firea Sa omeneasca, dumnezeirea ramanand nevazuta si cu neputinta de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenta lui Dumnezeu in lume. Lepadarea de icoane aduce cu sine o mare saracie spirituala. Priviti experienta protestantismului care in cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la imbogatirea istoriei artelor.

- Sunteti autorul unui roman despre copilaria sovietica, roman ce va aparea in vara aceasta la Editura „Polirom” din Romania – „Iepurii nu mor”. Ce sugereaza acest titlu?
- Este un roman scris in anii studentiei mele la Timisoara care a si fost publicat la Brasov, dar care a avut o circulatie restransa. Este imperiul vazut cu ochii unui copil. De-a lungul cartii, ca o tesatura de paianjen, revine o discutie absurda dintre Lenin si Felix Edmundovici in care rasuna franturi de lozinci, care in mintea copilului se transforma in fantasme de eroism sau de teama. La un moment dat, faptul ca iepurii nu mor devine la fel de evident ca si dainuirea Uniunii Sovietice. Exista oameni care inca mai cred ca iepurii nu mor.

- Va ganditi des la moarte?
- Da.

- De ce? Va este frica?
- Si da, si nu, dar asta ma face sa fiu om. Omul este singurul „animal” care se gandeste la moarte, care isi asteapta sfarsitul. Constiinta mortii ne face viata mai vie, ne aduce aminte ca nu am fost lasati zadarnic pe acest pamant. Trebuie sa ne grabim sa umplem viata noastra de rost, un rost pentru care ar merita sa traiesti si sa mori.

- Cum este bine sa ne pregatim pentru spovedanie, sau pur si simplu atunci cand simtim, asa cum spuneati, atunci cand ne mustra constiinta sa mergem la parintele duhovnic. Sau mai trebuie sa facem si altceva mai mult decat atat?
- Eu socotesc ca este bine sa te duci sa spovedesti ceea pentru ce te mustra cugetul. Asa am trait-o si asa am vazut ca rodeste bine. Pentru ca eu facandu-mi spovedania ca frate (de manastire) intru inceput, avand si experienta scrierii de mai inainte, m-am trezit odata dupa ce mi-am tocmit spovedania: „Mai, parintele o sa-mi rupa spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am si eu, s-o trag la xerox, ca asa o spovedanie extraordinara cum am facut-o eu poate folosi si la altii sa-i invete cum sa se spovedeasca”. Foarte usor, si de fiecare data cand imi faceam spovedania de acasa, cadeam in ispita, caci glasul cel strain imi spunea: „Vai ce frumos te pocaiesti, vai cum ai putut s-o vezi si pe asta, si pe asta ai vazut-o, si pe cealalta, vai, dar acum nu te mandri si spune: parinte m-am mandrit in timp ce-mi faceam spovedania si chiar si acuma cand spun cad in slava desarta”. Sa fim atenti la gandurile care ne sufla ca in asa fel ne imprastiem incat ajungem la nimic, batjocoriti. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singura trebuieste”. Vezi ceea ce te mustra pentru inceput si nu asculta de glasul care usor te arunca-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; ca ti-ai suflat nasul si nu departe era nu stiu ce, ca ai simtit ca ai fost asa, sau altcumva. Vezi ce este si toate pacatele si gresealele, pentru ca noi gresim ca oameni si sa nu uitam ca in tot ceasul gresim, dar spune inaintea Domnului in tot ceasul si socotesc ca Domnul dezleaga. Si tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustra, desi le-ai facut, cunoaste ca Domnul ti le-a iertat, tocmai pentru ca nu te mai mustra, daca tu esti un om imbisericit, mergi intotdeauna, pazesti legatura cu duhovnicul, te impartasesti, daca te trezesti ca pentru unele nu te mai mustra cugetul, este pentru ca te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara in rugaciune (acolo sunt spovedanii). In toate rugaciunile noastre, in majoritatea sunt spovedanii, asa ca sa nu te miri ca nu mai simti cutare sau cutare, sau cutare. Domnul stie sa te ierte, dar cele ce te mustra spune-le si mergi la duhovnicul tau.

Asa faceau si parintii nostri. Nu ne putem inchipui in ceata Sfantului Pahomie cel Mare, care avea peste 7 000 de calugari ca veneau toti cu spovedanii de-astea de doua ceasuri. Inchipuiti-va ce este ca pana astazi n-ar fi avut voie sa moara toti calugarii aceia, pentru ca n-ar fi terminat toti de spovedit de atunci pana acum, ca astea durau sute de ani, dac-ar fi asa. Inseamna ca ei isi spuneau gandurile lor: asta am gresit parinte, asta am gandit, un gand, doua, nu multe, dar mai des, mai bine. Decat sa faci o spovedanie la cinci luni in care sa-i povestesti istorii si biografii, autobiografii, mai bine du-te la parintele tau si spune-i: parinte asta mi-o fost si asta, si ii usurezi si lui munca si tie obsesia ca uiti pacatele. Nu uiti. Daca te spovedesti o data pe an mai uiti. Dar eu zic ca nu gresesti daca te duci cand te mustra cugetul si spui: „Parinte asta am facut”. Cand merge parintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l gasesti ca este totdeauna ocupat, dar tu cand l-ai gasit spune-i: am facut asa si asa. Domnul sa blagosloveasca. Si cand vii atunci la spovedanie nu mai esti mustrat ca l-ai uitat. Tu ai spus-o parintelui si in dezlegarea pe care o primesti, acolo sub epitrahil, se numara si toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau in oricare alt loc. Asa ca socotesc ca bine face cel care-si cerceteaza duhovnicul cand intra in masina si cand vede ca iese din biserica si ii spune un cuget daca-l mustra, bine va face decat sa le poarte cu sine.

- Preacuvioase Parinte Savatie, credinta noastra este o credinta a bucuriei si cu toate astea vedem ca marea majoritate a crestinilor nostri sunt asa mai posaci, mai posomorati, tristi as putea spune. Cum poate un crestin, sau ce trebuie sa faca ca sa redescopere bucuria credintei in Hristos, bucuria vietii in Hristos?
- Trebuie sa-l cunoasca pe Hristos si sa nu mai traiasca in inchipuirile mintii sale, ca si aseara cand a afirmat cineva ca „in Ortodoxie eu deznadajduiesc, ma duc la alte confesiuni”…. Asta pentru ca n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu stii in care Biserica mergi si de ce mergi acolo, pentru trandavirea si trairea, intepenirea in mintea noastra, in formele noastre, ne apropiem de biserica prada de aceste forme.

Sa-l cunoastem pe Iisus Hristos Cel care a sfaramat legea pentru a ne da noua vremea harului si a dragostei si daca si asa te impovareaza si obosesti si nu-ti este de nici un folos, incearca si fa ceea ce vrei tu sa faci. Cum vrei sa te rogi? Vreau asa ca uneori parinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeste mai bine din psalmi. Fa ceea ce-ti este in duh. Azi asa, maine asa si vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaste pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roaga-te si mergi, mergi cum stii. Sa nu cazi! Cum ne spune Sfantul Apostol Pavel: „Ati luat un duh al slobozeniei, un duh al libertatii. Numai ca libertatea voastra sa nu fie spre pacat, spre plinirea patimilor trupesti”.

- Preacuvioase Parinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care va multumesc in mod deosebit, dorindu-va sa aveti in continuare perte de mult spor si de multe impliniri duhovnicesti, as vrea sa va intreb daca cineva si-ar pune intrebarea si v-ar pune intrebarea in duh: „Ce sa fac parinte ca sa ma mantuiesc?”. Ce ati raspunde?
- Iubeste pe Dumnezeu din toata inima ta si din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti si te vei mantui!

de Stelian Gombos

1. SURSA