Archive for Septembrie 2013

Olarul lenes si inteleptul mut

17 Septembrie 2013

21253_572140146149857_1595815307_nA fost odata un olar care traia intr-un sat uitat de lume. Visul lui era sa ajunga in marea Cetate, unde sa poata avea propria pravalie de vase, oale si obiecteceramice. Dar sansele lui erau mici, pentru ca olarul era foarte lenes si muncea doar pentru a-si asigura traiul zilnic.

Intr-o zi, olarul intalni un calator care ii spuse ca intr-un sat vecin traieste intr-o coliba un intelept care poate sa-ti ofere orice raspuns. Ce era ciudat la el era ca nu iesea niciodata din coliba si nici macar nu vorbea. Cel care dorea sa-i puna o intrebare trebuia sa bata la usa, apoi sa deschida un oblon ingust prin care se vedeau in semi-intunericul dinauntru doar ochii inteleptului mut. Apoi trebuia sa-i puna o intrebare, iar inteleptul ii raspundea din ochi, omul putea citi raspunsul in expresia acestora.

Auzind asta, olarul alerga imediat in satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocani usor, apoi trase oblonul de pe usa. Prin fanta ingusta, vazu cu greu niste ochi ce il priveau din intuneric. Ii puse pe nerasuflate intrebarea: “Cum pot sa ajung sa prosper in marea Cetate?” apoi se uita cu atentie la expresia celui dinauntru. Si vazu niste ochi plictisiti, nepasatori, total indiferenti. In acel moment realiza ca asa a fost si el fata de meseria lui, lenes si nepasator!

Isi spuse: “Pana acum am stat si am asteptat sansa ideala, sa ma loveasca din senin. Dar raspunsul e foarte simplu, trebuie sa muncesc eu mai mult pentru a ma apropia de telul meu!Oare cati oameni fac aceeasi greseala?” se mai intreba el. “Peste tot vad oameni care se plang de lipsa de sansa in loc sa puna mana si sa faca ceva…”

In urmatoarele luni incepu sa modeleze oale si ulcioare zi de zi, pe care le vindea in satele apropiate si rezultatele nu intarziara sa apara. Deja castiga bine, iar o mare parte din bani ii punea deoparte pentru a-si permite sa se mute in Cetate. Cu toate astea, isi dadea seama ca nu era suficient si in acest ritm i-ar fi trebuit ani intregi. Si pe deasupra, la sfarsitul zilei nu se simtea implinit de munca lui.

Asa ca porni iar spre coliba inteleptului mut, gandindu-se cu nerabdare la reintalnire. Coliba arata la fel, in paragina, puteai sa juri ca nu locuieste nimeni acolo. Batu in usa dupa obicei, apoi trase oblonul si puse intrebarea cu ardoare: “Cum pot sa vand mai mult pentru a-mi permite sa plec in marea Cetate?” Ochii dinauntru erau tristi, obositi, lipsiti de lumina. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gandi el. Si atunci isi aminti de propria singuratate, de faptul ca nu avea prieteni si isi evita mereu rudele. Pentru ca ii era frica sa nu ii ceara bani sau alt ajutor.

A doua zi pleca in targ cu un singur gand: sa vanda atat de multe oale incat sa-si poata ajuta toate rudele, vechii prieteni si chiar vecinii cu care nu se intelegea foarte bine. Toti cunoscutii lui erau oameni sarmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. Dupa o luna, vindea si castiga aproape de 2 ori mai mult si nu numai ca ajutase multi oameni cu bani si mancare, dar ii ramanea si lui o suma impresionanta.

Castiga atat de bine incat peste putin timp reusi sa-si ia o casuta in marea Cetate, unde visase mereu sa ajunga. Targul era mult mai mare in Cetate. Pe aici treceau calatori care veneau de peste mari si tari si care aveau pungile doldora de bani. Olarului ii mergea foarte bine si isi facuse multi prieteni, caci isi pastrase obiceiul de a ajuta oameni aflati la nevoie. Dar inca era departe de telul lui.

Pentru a-si deschide pravalia pe care o visase, unde sa aiba ucenici si vanzatori care sa lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Si deja muncea de dimineata pana seara si vindea aproape tot ce producea. De data asta abia astepta sa ajunga din nou la coliba inteleptului. Si avea incredere deplina ca isi va primi raspunsul, ca si in celelalte dati.

Ajuns in fata colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era si mai darapanata, arata de-a dreptul parasita. “Oare o fi murit?” se intreba el si il trecu un fior. Ciocani in usa cu maini tremurande si deschise oblonul ingust. Un sentiment de recunostinta ii cuprinse inima cand vazu din nou ochii in intuneric.”Muncesc de dimineata pana seara si vand tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite sa deschid pravalia mea. Ce as putea face diferit pentru a castiga mai mult?” si se uita cu atentie in ochii inteleptului mut.

Privirea din intuneric era de aceasta data vie, indarjita. Olarul putea citi in ea determinare, dar si disperarea unui om pe cale sa-si piarda speranta. Apoi se gandi la viata lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte multumit ca se mutase in Cetate si ca prospera, dar pe de alta parte muncea atat de mult incat nu se mai putea relaxa si bucura de viata.

In urmatoarea dimineata se trezi mult mai odihnit, parca era mai usor. Isi savura micul dejun la umbra copacilor din gradina, gandindu-se cat de recunoscator este pentru viata lui. Abia acum isi dadea seama cat de bine este sa te si opresti din cand in cand sa te bucuri de lucrurile marunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor salbatice. Apoi facu ceva ce nu facuse de foarte mult timp: pleca direct spre targ, fara sa modeleze nici o oala. De obicei incepea ziua muncind din greu, apoi fugea repede dupa-amiaza sa-si vanda creatiile. Lua doar cateva ulcioare facute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le pastra in locuinta lui pentru a-i incanta ochii.

Dimineata, lumea din targ era diferita. Erau alti musterii, calatori veniti din alte parti. Printre ei, olarul remarca un personaj aparte, imbracat in haine scumpe. Avea trasaturi nobile si din mersul lui se vedea ca era un om puternic si hotarat. Omul se opri chiar in fata olarului si incepu sa studieze cu atentie ulcioarele lucrate cu migala.”Nu am mai vazut nicaieri asemenea indemanare”, spuse el. “Ce ai zice sa lucrezi ceramica pentru Curtea Regala? Ai fi platit de cinci ori mai mult fata de cat castiga un olar de rand.”

Olarul nostru nu-si mai incapea in piele de bucurie… sa produca pentru fetele regale! Cu banii castigati ar putea sa-si deschida pravalia in cateva luni! Si toate astea doar pentru ca a decis in acea zi sa se relaxeze si sa fie deschis la ceva nou!

Primul lucru la care s-a gandit dupa aceasta intamplare a fost sa-i multumeasca inteleptului mut. Il ajutase asa de mult si nici macar nu apucase sa il vada complet la fata! Vroia sa-l stranga in brate si sa-i spuna cat de mult au contat intalnirile lor… Ajuns la coliba, batu la usa iar apoi deschise oblonul. Ochii dinauntru straluceau de bucurie ca niciodata.

“Mare intelept, stiu ca esti mai retras de felul tau, dar vreau sa-ti multumesc din suflet si sa-ti povestesc cat de mult m-ai ajutat!” spuse olarul. Apoi deschise usa si ramase inmarmurit. Inauntru, dincolo de usa, era doar…o oglindă.

SURSA


%d blogeri au apreciat asta: