Archive for Mai 2015

Hristos, izvorul bucuriei

21 Mai 2015

inaltarea-domnului

Astazi, mi-au ramas intiparite ultimele cuvinte din Evanghelia Praznicului: … si s-au intors in Ierusalim cu BUCURIE MARE.”
Paradoxal, nu?! Tinand cont ca era vorba de o despartire. Si stim din proprie experienta ca despartiirle aduc tot felul de sentimente, numai bucurie, nu. Si atunci, de unde aceasta bucurie? Si nu orice fel de bucurie, ci “ bucurie mare”!
De la Hristos.
Si am facut imediat analogia cu plecare noastra de la biserica, de la Sf. Liturghie.
Plecam noi avand in sufletele noastre aceasta bucurie mare? Daca da, atunci inseamna ca L-am intalnit pe Hristos.
Daca nu, inseamna ca avem o problema.

Desacralizare, dezumanizare.

8 Mai 2015

11111219_821771867908522_5619953747787635288_oAnul trecut, în drumul nostru spre Essex, ne-am oprit pentru o scurtă vizită de curtoazie și în Bătrâna Londră pentru că se cuvenea ca un astfel de măreț oraș să primească și binecuvântata vizită a cinstitelor noastre fețe bisericești. Eram in Trafalguar Square și aveam nevoie la toaletă. Ca ghid al nostru aveam un ucenic al părintelui Nicolae Saharov, Constantin, după numele lui de binefăcător al nostru, fost student o bună bucată de vreme la Londra și care cam știa Londra ca-n palma. Așa că nu i-a fost greu să ne conducă către cea mai apropiată toaletă, aflată în incinta unei biserici catolice din preajma celebrei piețe. Aflîndu-ne în buricul Londrei mi se părea firesc ca orice instituție, inclusiv o biserică, să fie prevăzută cu o toaletă publică. Deci nimic suspect până aici, nimic nelalocul lui până aici. Am intrat în biserică și imediat în stânga să făceau niște scări care coborau la subsol unde erau toaletele; io am rămas puțin în hol ca să mă odihnesc. Scurt timp, s-a întors după mine și cu vehemență suspectă mă tot invita să cobor, ghidu(șu)l nostru. Un lucru pe care l-am și făcut de îndată, iar când am ajuns la subsol am văzut că era împărțit în două: o treime, în partea dreaptă reprezentată de toalete, iar două-treimi în partea stângă un gen de autoservire „împinge tava” în care încăpeau vreo 15 mese de câte patru persoane. Am mers la toaletă și m-am întors la autoservire, uitându-mă în vitrină după niște salată de fructe de mare (mai mult interesându-mă prețul decât cumpărarea lor).
Si în timp ce mă uitam ba în stânga, ba în dreapta, după una, după alta, mi-a atras atenția pardoseala.
Dacă la toalete totul era nou și pe jos era gresie de cea mai bună calitate, aici, in schimb totul era vechi, dalele de piatră recunoscându-le imediat, pentru ca semanau cu cele din biserica noastra rupestra. Dar era, totuși, si ceva diferit la unele dintre ele, pentru că mi s-a părut că nu arată la fel cu celelalte. Și m-am tot sucit și m-am tot învârtit în jurul unei astfel de dale, ca să-mi dau seama ce era diferit la ele, in afara de marime si forma. Si am observat că pe așa zisa dala din fața mea era un înscris. Am reusit să buchisesc ceea ce scria pe ea si am ramas inlemnit, pardon, pietrificat, ca sa fiu in ton cu mediul.
Dala nu era dala, era pur si simplu o lespede de mormânt. Cu alte cuvinte eu eram într-un cimitir {cripta} și sedeam cu picioarele pe un mormant!!!
Șocat (de-a dreptul, nu ca-n tabloide), primul instinct a fost să o iau la fugă spre ieșire. Vă rog să mă credeți, și acum când mă gândesc la acel moment, mă apuca fiorii. M-am liniștit un pic și al doilea gând a fost să strig la cei care stăteau acolo, și bucătari și vânzători si ospătari dar, mai ales, la consumatorii care ședeau și mâncau și beau și se înveseleau pe mormintele străbunilor lor:
– Nebunilor, ajunga-va cu nesimtirea asta!
Bineînțeles că nu am făcut niciuna nici alta pentru că rezultatul era dinainte stiut, adica ar fi fost totalmente inutil. Așa că am plecat către ieșire, mergând ușurel, cu statura unei curci plouate, de data aceasta pasind cu mare grija, ca prin cimitirul din curtea bisericii noastre, așa cum ma învățase bunica de mic:
– Aici, baiete, fiecare palma de pamant pe care o calci este pamant sfant.
Am ieșit afară unde mă așteptau cei împreună cu mine pelerini, eu alb la fata ei cu un suras trist in coltul gurii intrebandu-ma, bineînțeles, retoric:

– Ei, padre, ce zici?!
– Chiar asa?! Chiar asa?! Chiar asa?! Chiar asa?! …
si tot asa pana la manastirea de la Essex, unde nu numai picioarele, ci si toate cele dinlauntru ale mele s-au impaciut, calcand pe pamantul sfant al Ortodoxiei.2014-07-09_003419


%d blogeri au apreciat asta: