3. LEGENDE DIN CORBI


Lacul cu bani

A fost odata, demult, demult, de cand cu zaverile, o Doamna tare vestita. Si Doamna aceea, de frica ciumei si a razmiritii ce erau in tara, s-a pornit din Bucuresti, intr-o buna zi, intr-o caruta trasa de bivoli, incotro a milui-o Cel de Sus. In caruta, avea Doamna si un butoi plin cu bani.
Asa !… Si a mers ea, mult si bine ; iar, de la o vreme, a luat-o spre munti incoa.
Cand a ajuns la noi, ce sa vada Doamna ?… In dreptul unui lac, era nene, caldura mare si atunci, bivolii, nici una, nici doua, au dat fuga cu caruta cu tot in lacul acela.
Si s-au dus la fund de s-au inecat, si bivolii, si caruta, si butoiul cu bani.
Iar Doamna, ca prin minune, a scapat si s-a cercat ea, fel si chip, sa scoata banii. Daca a vazut ca nu e rost, a zis suparata :

– Sa fiti …

si a dat banii raului.
Si ai lui au fost. Ca s-au cercat si oamenii din satul nostru, si au tot cautat prin lac, cu gandul ca, doar, doar or gasi comoara, dar nu au gasit nimic.
Si au venit corbsorenii si au scos butoiul pana la marginea lacului si l-au pus pe prajini. Aveau si doi popi cu ei. Dar, ce sa vezi dumneata
Au spart candelile, fugind ; ca au iesit o suma de sarsaili cu coarne si i-au gonit. Iar butoiul a ramas tot in lac.
Pe popi , i-au gonit spurcatii pana la o punte pe Muscel, de vale.
Dar cand au sosit la Cruce, ca prin minune, au pierit diavolii.

Raul Doamnei

1. Dupa ce a scapat de inec, Doamna cea cu bivolii, ce sa faca ?… Nu s-a mai dus in alta parte; ci a ramas la noi, de si-a facut casa si locuinta in fundatura Plaiului din Mijloc. Acolo, traia Doamna, de azi pe maine, cum da Cel de sus.

In timpul zilei, trecea ea raul pe partea dreapta si se aseza pe piatra ce se vede acolo, de se odihnea.

Apoi, de acolo, privea pana-n departare.

In toate zilele, se ducea de se scalda in apa raului prin care trecuse si-si spala, cand si cand, rufele. Si a zis Doamna :

–         Cate ape am gustat  eu, n-am gasit apa asa de buna ca pe raul asta!…

Dupa ce se scalda si-si spala rufele, se ducea la casa ei. Dar, dupa trecere de multa vreme, Dumnezeu a chemat-o la Sine. Unii din batranii nostri povesteau ca Doamna, cand s-au inecat bivolii cu butoiul si cu caruta, n-a pierdut totii banii. Mai avea multi asupra ei si, i-a ingropat in pamant. Pentru aceea, tot cauta si azi corbenii comori pe acolo si tot rascolesc pamantul, in dreptul unde a fost casa Doamnei.

Si asa, d-atunci, raului in care se spala Doamna si-si spala rufele, i s-a zis Raul Doamnei.

2.

Dupa ce a isgonit pe tatari si a savarsit atatea bunatati prin Campulung si prin imprejurimi, Negru-Voda si-a pus in gand sa se mute cu Doamna, cu casa si cu masa, cu tot, la Curtea de Arges. A plecat, deci, cu mare alaiu, spre apus. Era vara si o caldura nabusitoare. Dau ei in drum peste multe ape, dar nu se opresc decat la una mai mare.

Era la mijlocul drumului, intre Campulung si Curtea de Arges. Curgea asa linistita si aproape limpede apa asta, ca parca iti facea cu ochiul. Si atunci, ce sa vezi dumneata ?…

Doamna, cum vede apa, odata graieste catre Voda :

–         Maria Ta, tare mi-e cald ! Uite ma scald aici. Ce-o fi o fi !

–         Bine, scalde-te ! Cine te opreste ?

Si intra Doamna in apa, de se racoreste… Mai balaceste apoi, incoa si incolo, mai sta ; pe urma, ce-i vine ?… Se incearca sa inoate tocmai unde era hircovul apei.

Dar, atat i-a trebuit ; a nimerit intr-un ochet si, pe urma, mai iesi, Doamna, daca-ti mai da mana !… Se dusese pe copca !…

O astepta Voda sa iasa, o asteptara curtenii, o asteptara toti… Nimic !…

Doar cativa bulburuci se vedeau, cand si cand, deasupra apei, din locul unde sarise sa inoate pana mai la vale.

Voda o sfeclise :

–         Sariti, baieti, ca s-a inecat Doamna !…

Si atunci, sar cu totii de cotelesc, insa, cotelesc incolo, dibuie ce mai dibuie, si cand dau de trupul Doamnei, il scot la pripa afara si-l intind pe mal.

Doamna insa, era aproape moarta.

Sa fi vazut jale pe bietul Voda !… A facut insa, ce s-a priceput si el si curtenii ; au adus romani, si romance d-ale noastre din sat si, slava Domnului, cu mare greu au adus-o la viata…

–         Fie, Maria Ta, ca adormisem in apa !

–         Pai, ai fi dormit. Doamna. Si mai bine, daca nu eram noi pe aici, pe aproape !, zice Voda, iar, pe urma, dadu porunci sa se porneasca iarasi alaiul pe drum, tot mai departe, spre Arges.

D-atunci, cica, i s-a zis raului, in care s-a imbaiat Doamna, Raul Doamnei …

3. Doamna lui Negru Voda care era sasoaica, nu de-o lege cu el, pe cand se aflau la Curtea de Arges, incepuse sa-si dea cu gandul:,, De ce, adica, numai barbatul mau sa aiba biserica in legea lui si eu sa nu am ?’’

Si, cu gandul asta, pandise sasoaica prilejul cand plecase Voda la razboi impotriva tatarilor, si in lipsa lui, s-apucase de lucru : croise o Doamna si incepuse sa cladeasca, cu mesteri vestiti, o biserica in lege, biserica San Nicoara, pe care o inchina lui Sfantu’ Nicoara, fratele Sfantului Nicolae.

Dar n-a avut timp s-o savarseasca, ca a sosit Voda mai inainte de cum credea ea.

– Pe cine ai intrebat, Doamna, cand te-ai apucat sa zidesti biserica ? o intrebara Voda, care, cand vazuse lucrarea nevestesii, se facuse foc si para…

– Pe nimeni !… Ce, oare socotesti Maria Ta, ca pe mine nu m-ar fi taiat capul la, asa ceva ?… Vreau sa am si eu o biserica !

– Asa ?, racnise Voda turburat. Apoi afla femee, ca eu nu vreau sa cante, in casa, la mine, gaina !…

Si da porunci strasnice sa aduca tunurile si sa le puna in cetate… La porunca lui Voda, s-au napustit ostasii, cu tunuri, cu tot si au surpat zidurile, facand pe unele din ele mici farame, iar pe altele lasandu-le cum se vad azi, in Curtea de Arges, spre rasarit si li se zice San Nicoara.

Doamna, apoi amarata ca i-a surpat Voda biserica, a fugit intr-un car tras de bivoli, spre rasarit, si a ajuns la un rau mai mare. Acolo, s-a innecat de-a binelea, cu car cu tot, ca sa scape de Domn, care, afland de fuga ei, alerga s-o prinda si s-o pedepseasca amarnic.

De atunci, raul se cheama Raul Doamnei

Piatra Doamnei

A fost odata, demult, demult, prin partile acestea, o Doamna tare vestita, care se chema Carjoaia si-si avea hotacul la locul ce se cheama azi Plaiul din Mijloc, colo, spre rasarit de Raul Doamnei care-si avea, atunci, matca, mai spre apus.

Tot pe locul acela – unde era casa si masa Doamnei, pe loc scurs- se gaseau unele scule si obiecte domnesti : razboi de aur, furca de aur si alte odoare, care azi sunt ingropate in pamant.

Si Doamna Carjoaia trecea raul, cand si cand, in partea cealalta, isi spala hainele si le usca la soare… Stiti in ce loc ? Chiar pe piatra ce se vede colo.

Acolo, a trait ea mult si bine ; dar intr-o vreme, pe cand se odihnea si ea pe piatra, ce sa vada biata ?…

Veneau tatarii in fuga mare, ca-i aflase urma si zor nevoie mare s-o prinda si s-o rapuna. Doamna, saraca, cum i-a zarit, a retezat-o la fuga sa treaca dincolo, in partea cealalta, la hotacul ei. Dar a putut ?… Ca venise raul grozav de mare si Doamna Carjoiaia tot fugind s-a inecat in rau si inecata e si azi.

De atunci, raului in care s-a inecat Doamna Carjoaia, i s-a zis Raul Doamnei, iar pietrei pe care isi usca hainele si se odihnea ea, Piatra Doamnei

Demult, demult, era prin partile Campulungului, o Doamna vestita si s-a intamplat ca i-au aflat tatarii culcusul si au navalit s-o omoare si sa-i ia averile.

Atunci Doamna a rupt-o la fuga peste dealuri, in spre apus, nadajduind ca doar-doar o scapa.

Dar n-a avut noroc. Ca atunci cand a ajuns la raul asta, a incercat zadarnic sa-l treaca. A inotat ea, biata, cat a inotat, s-a luptat cu valurile mult si bine, pana nu a mai putut si parasindu-o puterile s-a inecat in rau. Iar tatarii n-au mai gasit decat trupul ei, scos la mal de talazuri. D-aia, i se zice raului in care s-a inecat ea, Raul Doamnei.

1. In vremea de demult, cica alergau tatarii prin partile acestea dupa o Domnita romanca, tare frumoasa, voind s-a pangareasca. Dar cand a ajuns Domnita la raul asta, apa era mare de tot si ea, neputand s-o treaca, a inceput sa fuga in sus pe malul stang al raului. Si a tot fugit pana a ajuns la Corbi.

Dar aici era aproape s-o prinza tatarii. Ce sa faca ?…A vazut o piatra mare si a dat fuga de s-a ascuns dupa piatra. Totusi tatarii au gasit-o si aici.

Biata Domnita, atunci, a inceput sa tremure de groaza si a incercat sa treaca raul, cum o putea, doar-doar o scapa cu viata.

N-a avut noroc insa, ca au luat-o valurile si s-a inecat in rau, biata Domnita.

De atunci, raului in care s-a inecat i se zice Raul Doamnei, iar pietrei, Piatra Doamnei.

Poiana Razboiului

In dealul acela dinspre apus, a fost pe vremea lui Negru-Voda, lupta crancena, intre romani si unguri, zile si saptamani intregi. Amarnic s-au batut ei, cu izbanda cand de o parte, cand de alta, pana cand, s-a milostivit Bunul Dumnezeu si au biruit romanii pe unguri : pe unii i-au fugarit pana departe ; iar pe altii i-au taiat bucati, ca sa-i invete minte sa nu mai de ape la noi.

Iata de ce – din vremea aceea pana azi – poienii din podul dealului, unde au macelarit romanii pe unguri, i se zice Poiana Razboiului.

Negru-Voda

Casd a venit pentru intaia oara in tara, la noi, Negru-Voda a descalecat la Campulung, unde a facut Manastirea si a intarit-o cu ziduri strasnice. Apoi, si-a ales loc la cetate si de acolo, se repezea el de batea pe tatari, cand intr-o parte, cand intr-alta a tarii, apoi venea, cand si cand si pe la noi. O data, dupa ce batuse pe tatari, s-a apucat el, drept multumita lui Dumnezeu, de zidit biserica din piatra, careia azi i se zice La Sghiab, sau Biserica din Sghiab.

Prin imprejurimi si prin alte parti ale judetului, e cunoascut mai mult urmatoarea legenda :

Ehe !… Multa vreme s-a razboit Negru-Voda cu tatarii, cu gandul ca doar-doar i-o scoate de pe pamantul acesta al nostru.

Dar intr-o vreme, dupa atata bataie, l-au speriat tatarii pe Negru-Voda si stiti ce a facut ?…

De mare foc s-a dus si s-a bagat herghelegiu la caii Craiului de peste munti.

-Ei , Radule, ce simbrie imi ceri ?, a zis Craiul.

-Urma alege. Acu, ma bag asa.

Cand a implinit luna, l-a intrebat Craiul :

-Mai stai ?…

-Mai stau !… a raspuns Negru-Voda.

-Iti place la mine ?

-Imi place.

In herghelie, avea Negru-Voda si multe iepe. A trecut toamna, iarna, si a sosit primavara. Dar Negru-Voda tot herghelegiu.

Intr-o noapte, toate iepele au facut manji si mare bucurie era pe herghelegiu. Dar a dat o ploaie si minjii fiind pe camp, au racit. Ce sa faca Negru-Voda ?… S-a sculat si a incurajat manjii de au alergat pe camp. Si acolo ce sa vada el ?… Un manz era flocos ca oaia. A inceput sa se mire si l-a tot luat la minajala, sa vada : ce chip de cal e ?…

Au inceput ceilalti manji sa se joace, iar al aca oaia, odata a scos aripile din par si a inceput sa zboare pe sus. Bucuria lui Negru-Voda :

-Doamne, Doamne !… Asta e norocul meu. Atunci, a incercat sa vada : cu el zboara ?… Si l-a dus departe pe camp si cum a incalecat, odata a inceput calul sa falfaie din aripi si a zburat cu Negru-Voda in slava cerului :

-Tine-te bine stapane, ca nu te prapadesc.

Apoi dupa ce a facut cateva rotocoale prin inaltul cerului, calul a inceput sa se lase incet pe pamant si sa stranga aripile.

L-a dus la herghelie, apoi, s-a infatisat inaintea Craiului.

-Acum te las, Marite Crai. Ma duc in tara mea.

-Bine bine. Dar ce simbrie imi ceri ?…

-Ia !… Sa-mi dai un cal din herghelie, pe care-l voi alege eu.

-Numai atat ?

-Ba sa-mi dai si haiducii pe care ii ai inchisi in temnite. Mie imi trebuie oameni cu vitenta.

Atunci Craiul de peste munti i-a dat calul cel zburator – el nu stia ca face minuni calul – si i-a mai dat si oamenii cu vitenta. La toti haiducii, le-a dat cai si i-a potcovit cu potcoave dandaratelea, potcoavele avand coltii inainte.

Si a pornit Negru-Voda calare pe armasarul cel nazdravan ; iar ceilalti haiduci pe alti cai ; si au tot venit in tara aici, fugarind pe tatari.

Dar cand s-au strans aia, cata frunza si iarba, l-au tot cautat si erau gata-gata, sa-l rapuna, mai cu seama ca-l brodise la Tampa, colo,stii, la Saritoarea lui Negru-Voda.

Si acolo a avut noroc cu o coada de valcea, pe care a sarit-o Negru-Voda cu ai lui, cu un codru de padure si cu potcoavele cele intoarse ale cailor, ca asa iata le-au pierdut tatarii urma. Au umblat ei, apoi tatarii mult si bine in cautarea lui, pana s-au deschebaluit ca sunt potcoavele cailor intoarse si au spus capeteniei lor :

-Ei !… Acu, prindeti-l !, a poruncit acela…

-Nu putem, stapane, ca Domnu’ asta zboara pe sus !

-Nu cred !

-De nu crezi, uita-te in partea ai aspre apus !

Isi arunca ochii mai-marele tatarilor si ce sa vada ?!

Tocmai atunci Negru-Voda se inalta in slava cerului, cu calul sau : priveghia de sus toate miscarile liftelor si apoi se intorcea la ai sai :

-Pe ei, baieti !

I-a batut de i-au stins pe toti tatarii, pe toti, pe ruda, pe samanta. Si tatarii, ca sa scape de furia lui, s-au dus de s-au amestecat printre turci, ca tiganii intre romani.

Iar Voda, ramanand stapan pe tara, cu romanii lui, cum sa-i praseasca si cum sa-si mareasca tara ?!…

A facut un targ de scule femeiesti, dincoace de Brazda Moldovei, ca sa vina femei din Moldova, sa cumpere scule ; dar cu gandul sa aiba voinicii lui de unde sa ia femei.

Si cand era targul in toiul lui, s-au repezit ai lui Negru-Voda si au luat fiecare cate o fata sau femeie care le-a placut si au dat fuga cu ele in tara.

Au venit si s-au asezat aici, facandu-si oamenii case si sate ca lumea.

Dar peste ceva vreme, au venit moldovenii cu razboi. Si cand erau ostile fata-n fata, gata sa inceapa lupta apriga, odata s-au sculat femeile cu pricina :

-Aici ne-am maritat !… Aici ramanem de acum !… Iar parintii si fratii si sotii dintai au pus armele jos, cand au auzit asa si s-au dus de unde au venit.

Iar, de atunci, a ramas vorba ca de aceea sunt unii oameni hoti, ca sunt din neamul celor scosi de prin temnite.

Pe urma, vazand ca lumea nu se hraneste cu porumb, si nici nu-l cunoaste, cu ce mestesug sa-l apuce Negru-Voda de la Neam ?… Ca pana atunci se hraneau oamenii cu picioici si mei.

A strans stoluri de curcani, i-a dus la mestesug in Tara Neamtului si a cumparat porumb de a dat la curcani sa manance. Pe urma, i-a adus inapoi in tara, le-a luat gusile, le-a desfacut si a scos porumbul de l-a semanat

Si de atunci s-a prasit tara lunga.

Poiana Rusului

Demult, demult a fost, pe locurile astea, o iarna grea nevoie mare. Cica mureau vitele de ger si de foame, ba piereau si oamenii. Un cioban de la noi isi agonisise vreme o turma frumoasa si avusese grija ca, inca din toamna sa-si faca nutret indeajuns.

Dar stia omul cum o sa fie si cat o sa tina iarna ?… A fost asa de lunga si asa de grozava ca a mancat ciobanul cu vitele, tot ce a avut strans si tot ce n-a avut pentru ele ; ba  era sa-i manance oile si gradelile de la tarla.

Pe urma, tot foame si ger, incepusera sa piara una cate una, asa ca tocmai cand sa dea-n primavara, era gata sa ramana fara turma.

Ce sa faca bietul ?… Incepe sa umble-n scripeti, incoace si-n colo in sus si-n jos dupa nutret. Dar nu a gasit nicaieri. Tocmai cand isi luase nadejdea, iata ca norocul lui, gasise o claie de fan, tot la un corbean.

-Vinde-mi nene claia de acolo, ca piare turma de foame !

-Nu pot omule, ca ma tine parale, si apoi imi trebuie si mie

-Da-mi-o nu ma lasa, ca-ti dau si eu ce mi-i cere ! starui ciobanul.

-Asa ?… Atunci iaca, ma las pe mine, da sa-mi dai, in schimb, calul cela murgul ce se cede colo pe coasta ! Hi.. ! …Un fior a trecut prin inima bietului cioban ; ca vezi, mai avea si alti cai, dar omul cu fanul pusese ochii pe cel mai bun si mai frumos.

-Altul nu primesti ?

-Nu !…

Ce sa faca ? Drag ii era murgul, dar mult tinea si la turma ce-si agonisise.

Cu lacrimile in ochi si cu gandul la Dumnezeu, ca El e mare si puternic, fagaduieste calul si se suie pe claie ciobanul nostru, sa o descarce in caruta lui.

Acolo ce sa vezi dumneata ?… Iarna, iarna era si tot grea, dar tocmai cand luase o pala de fan in furca, sa-l arunce jos, iata norocul ciobaului si bucuria lui : aude cucul cantand in apropiere si o data se gandeste la primavara, cu mandretea ei, cu soarele, si cu tot binele ei, si cu cantecele cele frumoase.

Icia-n coasta, colea-n fata,

Canta cucul, se rasfata ;

Mai m-adasta-o mandra-n coasta

Si ma striga cu foaia,

Sa ma duc sa-i dau gura…

Si ciobanul nostru lasa fanul in claie si cu nadejdea in Cel de Sus si cu gandul ca a scapat de iarna, se lipseste de nutret, sare de pe claie, strica targul si striga vesel :

-Auzi ?…Cucul a cantat

Si murgul meu a scapat…

Si a vrut Dumnezeu ca a venit vreme mai buna si asa i-au scapat, si calul, si turma.

Iar d-atunci, poienei de pe care se cosise fanul si se facuse claia arvunita ciobanului nostru i s-a zis Poiana Murgului ; si asa ii zicea si azi.

(extrase din volumul ,,Literatură, tradiţii şi obiceiuri din Corbii Muscelului. Bucureşti, 1929” de Constantin Rădulescu-Codin)

2 răspunsuri to “3. LEGENDE DIN CORBI”

  1. Livia Says:

    sunt foarte bune!!!!!!!!!!

  2. Corbii de Piatra si Namaiesti « F e s t i n a L e n t e Says:

    […] si limpede, cum numai in aceste tinuturi poti gasi. Cateva frumoase legende ale locului am citit aici. Cercetari arheologice nu s-au facut, doar un sondaj restrans acum cativa ani. Povestea locului o […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: